Italo-Disco

Genul muzical care a definit anii ’80 în Europa

 Genul muzical Italo Disco s-a născut în Italia și a fost produs în principal de la sfârșitul anilor 1970 până la sfârșitul anilor 1980.

Acest gen a evoluat de la muzica de dans din acea perioadă (inclusiv Hi-NRG) și s-a dezvoltat într-un gen divers. Genul folosește instrumente electronice cum ar fi drum machines, synthesizers și ocazional vocodere, cântate în limba engleză și într-o mai mică măsură și în limba spaniolă. Originea numelui genului este strâns legată de eforturile de marketing ale Casei de discuri ZYX, care a început să ofere licența și să comercializeze muzica în afara Italiei în 1982. Sfârșitul curentului “Italo Disco” nu a însemnat că a dispărut la începutul anilor 1990, ci a suferit un mic declin odată cu trecerea anilor.

De altfel, nu există nicio documentație despre locul în care a apărut pentru prima dată termenul “Italo-Disco”, dar originile sale sunt în principal în casele de discuri italiene dar și în cele europene prin imprimarea pe copertile albumelor “Original Italo-Disco”. Un exemplu “Girl On Me” de Amin-Peck în 1982 și compilatia “The Best of Italo-Disco” din 1983. Aceste înregistrări, împreună cu megamix-ul “Italo Boot Mix“, au fost lansate de Bernhard Mikulski pe eticheta sa ZYX.

Compilațiile Best of și Boot Mix au fost lansate fiecare în serii de 16 volume care a culminat în 1991. Ambele  au reprezentat muzica disco de origine italiană, adesea licențiată de casele de discuri italiene independente, care au avut o distribuție limitată în afara Italiei, precum și melodii în stil similar ale altor artiști europeni. Prezentatorii show-ului muzical italian Discouring (produs de RAI) au relatat, de obicei, piesele muzicale Italo Disco ca “rock elettronico” (electronic rock) sau “balli da discoteca” (disco dance) înainte ca termenul “Italo Disco” să intre în vigoare.

Intrarea sintetizatoarelor și a altor efecte electronice în genul disco a dus la apariția muzicii electronice de dans, cum ar fi Hi Nrg în America și “Space disco” în Europa. Influente puternice în stilul Italo Disco au avut producătorul italian Giorgio Moroder, muzicianul francez Didier Marouani, o parte din hit-urile bateristului francez Marc Cerrone, interpretările electronic și synth-pop, ca cele ale celor de la Kraftwerk, Yellow Magic Orchestra, Telex, Devo și Gary Numan, precum și albumele timpurii Hi-NRG ale producătorului din San Francisco, Patrick Cowley, cu cântăreți precum Sylvester și Paul Parker.

Deși muzica disco a fost în general criticată și evitată în SUA în anii 1980, ea era încă populară în Europa. Dorința DJ-ilor de melodii noi a creat frustrare, deoarece melodiile erau importate și, astfel, scumpe. De aceea, producătorii italieni au umplut golul cu producții noi proprii.

Ca în toate stilurile muzicale, Italo Disco a încorporat diferite genuri, suprapuse cu alte stiluri și a evoluat mai degrabă decât să apară și să dispară, astfel încât există puncte de vedere conflictuale cu privire la prima înregistrare Italo Disco și când a început genul. Ceea ce se poate spune este că muzica disco a fost produsă de producătorii italieni cel puțin din 1977. Italo Disco a adus adesea sunete electronice excesive, melodii captivante și versuri în limba engleză puternic accentuate. Până în 1983, instrumentația Italo Disco a fost predominant electronică. Dragostea, spațiul și roboții sunt teme frecvent utilizate în curentul Italo Disco, uneori fiind combinate între ele, ca în piese precum “Robot Is Systematic” (1982) – Lectric Workers și “Spacer Woman” (1983) – Charlie.

În 1982 și 1983 s-au lansat trei melodii care au avut influențe majore în dezvoltarea muzicii house din Chicago: “Dirty Talk”, “Wonderful” și “The M.B.O. “Theme”, toate de Klein + M.B.O., un proiect separat dezvoltat de Davide Piatto din duo-ul italo disco N.O.I.A., cu vocea acestuia și a Rossanei Casale. O altă melodie italo disco care a influențat muzica house și care este importantă în Statele Unite este “Feel the Drive” de Doctor’s Cat.

Deși genul a fost de succes în Europa în anii ’80, el nu a fost la fel de bine primit în Regatul Unit, deși câteva melodii italo disco, cum ar fi “Ryan Paris – Dolce Vita”, “Laura Branigan – Self Control”, “Baltimora – Tarzan Boy”, “Spagna – Call Me” și “Sabrina – Boys” au devenit hituri aici. Cu toate acestea, interpretările trupelor ca Pet Shop Boys, Erasure și New Order au influențat genul.

În 1983, numeroase melodii categorisite ca American Disco, precum Crash, Merak, Sensation și X-Energy, au devenit hituri. Populara casă de discuri Disco Magic a lansat mai mult de 30 de single-uri în acel an. In 1983, termenul Italo Disco a devenit cunoscut în afara Italiei, cand s-a lansat  The Best of Italo Disco de către casa de discuri germană XYZ. După 1983, Italo  a fost produs și în afara Italiei.

Canada, în special Quebec, a produs câteva melodii remarcabile, cum ar fi Trans X – Living on Video, Lime – Angel Eyes, Rational Youth – City of Night, Pluton & the Humanoids – World Invaders, Purple Flash Orchestra – We Can Make It și Tapps – Forbidden Lover. Aceste producții au fost numite Canadian Disco între 1980-1984 în Europa și HiNRG în SUA.
În Germania, Italo Disco este cunoscut ca Euro Disco sau Discofox. În țările vorbitoare de limbă engleză a fost numit Italo Disco sau Hi-NRG. Producțiile germane erau interpretate în engleză, accentuând melodia în locul vocii, cu o tendință de “overproduction” și o abordare mai serioasă a temei iubirii. Exemple pot fi găsite în melodiile Modern Talking, Fancy, Bad Boys Blue, Joy, Silent Circle, The Twins, Lian Ross și C. C. Catch.

Pe la mijlocul anilor ’80, s-a dezvoltat Spacesynth, un subgen  care era în mare parte instrumental și conținea sunete spațiale, asemănătoare celor din melodiile celor de la Koto, muzică ce făcea trecerea între Spacesynth și Hi-NRG.

În timp ce Italo Disco era în declin în Europa, producătorii italieni și germani au adaptat sunetul pentru gustul japonezilor, luând naștere astfel Eurobeat. Muzica produsă în acest stil este comercializată strict în Japonia, datorită culturii țării Para Para. Producătorii italieni au creat produse destinate pieței japoneze, cele două celebre case de discuri Eurobeat fiind A-Beat-C Records și Time Records.

O casă de discuri tradițională Italo Disco, SAIFAM, încă produce muzică Eurobeat pentru Japonia. În Italia, pe la 1989, Italo Disco a evoluat în Italohouse, când artiștii italieni de Italo au experimentat cu ritmuri mai puternice și sunete “House”.

O mare revenire a genului disco german a început în 1998, când Modern Talking s-a reunit. Canalul Rete 4 din Italia, Hits 24, Goldstar TV și canalele ProSieben din Germania, iar programul Nostalgia de pe canalul TVE al Spaniei au început să redifuzeze Italo Disco.

Astăzi, mai multe posturi de radio online transmit acest gen. Popularitatea reînnoită a inspirat relansări și mixuri noi de la multe etichete originale de discuri Italo Disco. ZYX Records a lansat multe mixuri noi de CD-uri începând cu anul 2000. Panama Records și Radius Records au reluat piesele Italo pe vinil. Etichetele nord-europene I Venti d’Azzurro (Olanda) și Flashback Records (Finlanda) au produs demo-uri nelansate, noi versiuni de hit-uri vechi și melodii noi.