Italo Disco: Moștenire Subevaluată

“Cred că ar fi absurd să încercăm să le spunem oamenilor care dansează într-un club de noapte despre problemele lumii. Acesta este tocmai lucrul pe care au venit să îl evite.” – Giorgio Moroder

Italo Disco: Moștenire Subevaluată

Italo Disco: Moștenire Subevaluată.

În ultimii treizeci de ani, Italo disco a trecut de la a fi considerat un articol de prost gust și o plăcere vinovată la un cult snobist condus de elita techno. Aici, aprindem luminile în clubul de noapte pentru a afla exact ce este Italo și de ce este încă relevant. Deși tensiunea dintre versurile fără sens și melodiile puternice cu sintetizatoare este o preferință dobândită, farmecul Italo constă în faptul că nu se ia prea în serios. Aceasta sărbătorește sinteticul într-un mod care, din perspectiva secolului XXI, pare bucurios înaintea timpului său. Nu este de mirare că Italo se află acum în avangarda scenei de club din Berlin și a muzicii EDM mainstream.

Nu este dificil să înțelegem de ce Italo disco nu a reușit să aibă un impact în țările vorbitoare de limba engleză – traducerile greoaie și absența videoclipurilor muzicale de calitate au fost evident o problemă într-un mediu dominat de televiziunea americană MTV. De asemenea, proliferarea synth-popului în anii ’80 a însemnat că, până când Italo a prins cu adevărat teren în scenă, suna deja puțin demodat pentru publicul britanic și american obișnuit cu Duran Duran, Eurythmics și Depeche Mode. Concertul Live Aid a fost de asemenea un factor important de schimbare, începând cu anul 1985, trecerea către sunete de formații, instrumentație live și rock de stadion a influențat gustul orientat către adulți al radioului pop.

Succesul Italo Disco

Succesul Italo în țări din nordul Europei, cum ar fi Olanda, Danemarca, Suedia și Finlanda, a lăsat însă o moștenire care a generat numeroase revigorări. Narațiunea asociată genului s-a îndepărtat de consumul ironic al euro-popului în stil Club Med, către o apreciere mai serioasă a producției sale inovatoare și a rolului său incontestabil în dezvoltarea muzicii house și techno. În această direcție, Italo este văzut ca o legătură lipsă între Kraftwerk și Giorgio Moroder în anii ’70 și Frankie Knuckles și Bobby Orlando în anii ’80.

O simplificare excesivă? Poate. Și ceea ce această poveste evită este aprecierea Italo în termenii proprii definiției sale. Din păcate, canonul Italo este extrem de dificil de înțeles, este o mulțime de producători, vocaliști și artiști, cu un catalog confuz și contradictoriu de hituri, eșecuri și versiuni de cover. Așadar, vom încerca, deși inevitabil imperfect, să explicăm inexplicabilul: bucuria autentică a Italo disco.

În Marea Britanie, istoria Italo este de obicei intermediată de câteva nume mari din anii ’80, în special Pet Shop Boys, Erasure și Depeche Mode. Aceștia conturează moștenirea Italo într-un fel care o plasează într-o poziție inferioară față de aceste adaptări mai elaborate ale electro-popului lui Bobby O, celebre prin hitul “Blue Monday” al formației New Order din 1983.

Doar câteva piese Italo au ajuns în topurile britanice în acea perioadă, inclusiv “Dolce Vita” de Ryan Paris, “Tarzan Boy” de Baltimora, “Call Me” de Spagna și “Boys” de Sabrina. Acestea erau considerate obiecte exotice de lux, suveniruri kitsch din cluburile de noapte de pe litoralul mediteranean (Costa de Sud a Spaniei în loc de Adriatica Italiei), asemănătoare cu “Paloma Blanca” a lui George Baker. Situația a fost și mai confuză din cauza numărului mare de imitatori internaționali ai sunetului Italo. Fake din Suedia, Real Life din Australia, Falco, Modern Talking și Alphaville, toți originari din Germania, F.R David și Desireless din Franța și Bad Boys Blue din Marea Britanie ar putea fi confundați cu Italo “autentic”.

În 1986, producătorii pop Stock Aitken Waterman, care au avut cel mai mare succes comercial, au început să domine piața prin adaptarea sunetului Hi-NRG Euro-pop pentru un public preadolescent. Discurile produse pentru Dead or Alive, Rick Astley, Kylie Minogue și Jason Donovan au încorporat elemente Italo, amestecându-le cu pop clasic și stilizări Motown, creând o formulă care a dominat topurile din Marea Britanie între 1987 și 1990. În scena cluburilor, apariția acid house a făcut sunetele și accentul melodic al Italo să pară depășite în comparație cu sunetele generate de ultimul model Roland TB 303. Evoluția inevitabilă către Italo house a înlocuit Italo disco, cu piesa emblematică “Ride On Time” a trupei Black Box ajungând în topurile de peste tot în Europa, cu excepția Italiei.

Ca orice subcultură pop, de la punk la grunge, drumul de la marginal la mainstream este însoțit de un proces de estompare a trăsăturilor distinctive. Uneori, aceasta se datorează compromisurilor făcute într-un efort de a obține succesul comercial, alteori este rezultatul unei asimilări treptate în cultura dominantă. În cazul Italo disco, în timp ce estetica sa și influența sa au rămas în subteranele muzicii electronice, popularitatea sa de masă a scăzut în mare măsură.

Conform documentarului lui Pietro Anton, “Italo Disco Legacy”, producătorii Italo și-au mărit șansele de a avea un hit prin lansarea de înregistrări sub mai multe nume false, folosind același grup restrâns de vocaliști. Aceasta a fost o strategie de marketing care a făcut ca componenta vizuală a unui artist să devină necesară abia după ce înregistrarea ajungea în topuri.

După cum afirmă producătorul și vocalistul Federico Di Bonaventura (cunoscut și sub numele de Fred Ventura): “Această zvon că majoritatea artiștilor Italo nu cântau de fapt a devenit o sortă de legendă în care oamenii nu voiau să creadă. Dar noi, cei din interior, eram pe deplin conștienți de asta și am acceptat-o”. Ventura a mai colaborat sub numele de Flexx și Pleasure and Pain, dar acestea au fost proiecte mai distante: “Chiar dacă piesele au devenit un succes, eu nu mai aveam nimic de-a face cu ele. Totul se încheia cu cecul”.

Desigur, din perspectiva secolului XXI, acest tip de raționament pentru muzica pop este obișnuit, cu DJ producători precum David Guetta, Martin Solveig, Swedish House Mafia și alții dominând gusturile mainstream. Nimeni nu problematizează lipsa lor de legătură cu vocea sau instrumentația. Cu toate acestea, așa cum a ilustrat scandalul premiilor Grammy al trupei Milli Vanilli, audiența din anii ’80 nu era încă pregătită să accepte expunerea poveștii din spatele muzicii pop. Duo-ul, creat de producătorul lui Boney M, Frank Farian, a trebuit să își returneze premiul după ce s-a aflat că nu au cântat pe înregistrare. Cu toate acestea, ceea ce a facilitat acest mod de lucru a fost crearea unor staruri de pop extrem de stilizate, a căror frumusețe glamuroasă a răsunat de-a lungul decadelor.

Italo Disco: Moștenire Subevaluată

Deși mulți DJ-i Italo contemporani critică intonațiile vocale de pe piesele lor preferate (preferând să pună înstrumentalele), acest lucru ignoră pozițiile subiective fascinante ale protagoniștilor. În 2005, la o conferință de la Universitatea La Sapienza din Roma, pentru Asociația Internațională pentru Studiul Muzicii Populare, academicianul din New York, Kai Fikentsche, a susținut un paper fascinant în care a explorat dialogul cu ambiguități de gen de la începutul piesei “Hey Hey Guy” a lui Ken Laszlo. Schimbul de replici nu poate fi mai plin de conotații homosexuale și totuși “semnul homosexualității”, care a marcat istoria muzicii pop britanice de mainstream din anii ’50, nu este în general recunoscut în Italo.

Estetica campestre* care definește atât de mult genul nu este discutată, în special de DJ-ii audiofili care susțin credențialele proto-techno ale genului. Rămâne posibilă, în această evidență deschisă, solemnitatea cu care pasionații Italo iau în considerare tehnologia și compoziția pieselor dovedește adagiu formulat de romancierul Christopher Isherwood conform căruia “nu poți campta în legătură cu ceva la care nu ești serios”. Cu toate acestea, el evită, de asemenea, unul dintre cele mai interesante aspecte ale Italo din perspectiva contemporană, și anume vocea masculină.

În lumea carnivalească a Italo, băieții cântă versuri și melodii care în genurile de limbă engleză ar fi interpretate într-un mod foarte diferit. La unul dintre extreme, în genul synth-pop, avem prezentarea în ton sec a lui Neil Tennant, Bernard Sumner și David Gahan. La cealaltă extremă, avem efeminarea travestită a lui Jimmy Somerville sau Andy Bell. Vocile Italo ating o notă foarte diferită – aceea a “machismului”.

Contrastul dintre linii sintetizate înălțătoare și mândria masculină agresivă intonată de stilul vocal face ca Italo să se distingă. Gama melodică limitată și schimbările lente ale armoniei conspiră pentru a crea o senzație de amenințare în hoinăreală. Acest lucru este adesea apoi completat de rifurile și interjecțiile vocale feminine în secțiunile instrumentale, atunci când ritmul se accelerează și structura devine mai imprevizibilă. Astfel, Italo se conformează adesea unei binarități în care puterea vocii masculine este nediluată, iar cea feminină este relegată la decor.

Caracteristicile masculine ale Italo se pot atribui parțial influenței noii valuri asupra primelor sale manifestări. De asemenea, modul în care linii de clape sunt folosite pentru a ascunde limitele în gama muzicală a cântăreților creează o juxtapunere dură. Rezultatul final nu este mai puțin transgresiv decât punkul. Diferența dintre versiunea originală a lui Raf a hitului Laura Branigan “Self Control” este un exemplu elocvent. Publicul anglo-american probabil nu era pregătit pentru o piesă de acest fel cântată din perspectiva masculină – versurile impassibile fiind în contradicție cu livrarea “macho”.

Dar ce este cu moștenirea Italo? Laurence Grossberg, cercetător american, a scris odată că “unicul autentic este să știi ce să împrumuți”. Iar aceasta este una dintre cele mai mari calități ale Italo – versurile sale lipsite de sens, lejeritatea și kitsch-ul. Este o muzică care nu se ia prea în serios și care celebrază o estetică pop la nivelul său cel mai înalt. Este o muzică care nu se oprește la traducerea literală a limbajului și a culturii, ci se bucură de elementele superficiale ale ei, și astfel rezistă.

Prin urmare, este relevantă în mod clar revigorarea Italo din secolul XXI în Germania, unde a devenit un aspect important al scenei cluburilor. Influența sa asupra muzicii house și techno este recunoscută și celebrată, iar produsele noi și remasterizările de înregistrări Italo au găsit un public devotat.

În concluzie, Italo disco este un gen muzical unic și captivant, care a apărut în anii ’80 și a rămas relevant în diverse cercuri muzicale până în prezent. Deși nu a avut un impact puternic în țările vorbitoare de limba engleză, Italo a devenit un cult în țări din nordul Europei și a influențat dezvoltarea muzicii house și techno. Estetica sa distinctivă, combinația de versuri lipsite de sens și melodii puternice cu sintetizatoare, precum și natura sa bucurioasă și nonconformistă, fac din Italo un gen muzical autentic și inconfundabil.

Italo Disco: Moștenire Subevaluată

* poate face referire la aspectul sau stilul specific al Italo disco care ar putea evoca ruralul sau o anumită simplitate și naturalețe, fie în muzică, fie în
estetica vizuală asociată cu genul. Italo disco este cunoscut pentru estetica sa exuberantă și colorată, care poate include elemente extravagante sau
nonconformiste, dar menționarea “esteticii campestre” ar putea sugera că acest gen muzical poate avea și elemente care amintesc de rural sau de viața la țară.